Suntem oameni? Conducem maşini cu mulţi cai putere, avem telefoane ultraperformante şi mereu idle pe mess.

Precum o pisică care se joacă cu un ghem, ne încurcăm în propriile alegeri şi tindem să refuzăm adevăruri clar definite, şi nu mai facem diferenţa dintre bine şi rău. Citim reviste şi ne regăsim în personajele din filmele pe care le vizionăm, preferabil în varianta 1080p.

Ne pierdem timpul în facultate, în balcon, fumând, sau vorbind la telefon. Nu mai luăm micul dejun, iar la prânz ne cumpărăm 2-3 covrigi, doar e post. Ne dorim weekend-uri pentru a ne odihni, dar le terminăm mai obosiţi decât am început. Deseori, diferenţa dintre toate acestea este doar una aparentă.

Plecăm în vacanţe, doar muncim 53 săptămâni pe an pentru 1 de vacanţă. Facem poze, retina ne este deja plină de pancartele electorale prezente din metru în metru pe fiecare stradă. Uităm. Uităm că ar trebui să fim toţi egali şi ajungem să ne scoatem ochii pe motive puerile. Şi să ne dăm ignore.

Rezumăm discuţiile cu familia la chestii elementare de genul hrană şi somn. Viaţa ne este un simplu carousel. Dar…

Mă voi bucura să-mi beau o cafea, dimineaţa, cu prietena mea. Să mă joc cu pisica, să le spun poveşti celor mai mici. Sper să nu ajung să port câteva ceasuri la mână. Şi zic asta nu din cauză că aşa va fi noul trend, ci din cauză că voi fi într-o criză de timp. Dimineaţa ceasul va suna tot mai devreme. Şi un eventual copil va trebui dus la şcoală.

Mesajele trimise vor consta în urări, cu ocaziile aniversare sau şedinţele importante. Când un mesaj e important. Şi nu va mai fi cel de acum, “În 10 minute ajung în faţă la facultate”, ci va consta în prevenirea uitării copilului la şcoală. Eventual, să cumpăr şi pâine de pe magazinul de jos.

Să fie ăsta viitorul meu?

Nu am nevoie de sute de prieteni, ci de câţiva apropiaţi. Nu vreau poze, vreau doar momente de care să-mi aduc aminte. Nu vreau pomeniri după moarte, ci nepoţi cu ochii verzi, ca şi ai mei. Vreau amintiri şi sentimente frumoase…