Blogu' lu' Florin

O piesă foarte chill, de pe albumul Poveşti vechi în haine noi, semnat Ironic.

Cu ceva timp în urmă, asemenea primului om care fiind văzut fumând, a fost încarcerat, fiind asemănat cu diavolul, dacă un om era văzut mergând pe stradă şi vorbind, era crezut a fi nebun. Lumea e într-o continuă schimbare, şi dacă vedem un om vorbind singur pe stradă, primul gând e acela că are un hands-free, şi vorbeşte la telefon. Dacă îl şi urmărim, după ce termină cearta cu prietena sa, se urcă liniştit în autobuz, îşi scoate telefonul din buzunar, şi începe să vizioneze un film, fapt care acum câţiva ani când vedeam reclama aia ni se pare ceva intangibil. Dacă are şi un plan tarifar, le vizionează direct de la sursă, fără a le mai descărca. În ultima vreme, internetul a început să ofere tot mai multe avantaje, bineînţeles, ascunse celor care-şi petrec jumătate din zi pe site-uri ambigue. Mergând mai departe, un site de profil este http://www.filmemuzica.com, site care ne ţine la curent cu ultimele apariţii din domeniul cinematografic. Partea interesantă e că avem multe avantaje. Aşadar, nu mai trebuie să dezarhivăm cele 30 de arhive pe care le luăm de pe diverse site-uri pentru a vedea un film, nu trebuie să căutăm subtitrarea, deoarece nu este sincronizată corect, nu trebuie să instalăm doişpe pachete de codecuri, ci doar sa avem un browser si o conexiune la internet. Asta pe lângă detaliile destul de explicite care ne sunt oferite la fiecare film. Aşadar, tot ceea ce ne rămâne e să mergem până la magazinul din colţ, şi să cumpărăm de la aceeaşi vânzătoare grasă şi sictirită un popcorn şi o sticlă de Cola, apoi să intrăm pe http://www.filmemuzica.com. Enjoy!

Într-o piesă de la Holograf, versurile ne spun că “şi baietii plâng”. Probabil diferenţa dintre băieţi şi fete din prisma asta ar fi aceea că băieţii nu bocesc în batiste parfumate, şi nici nu îşi mai iau 2-3 prieteni ca să meargă la baie să se machieze din nou, sau să se demachieze, după caz, în timp ce fetele aspiră la o mare compasiune de la persoanele apropiate lor în acele momente. Poate din cauză că băieţii se jucau cu pistoale şi maşinuţe cu telecomandă în copilărie, şi nu puneau fustiţe păpuşelor Barbie, aceastea fiind şi machiate în prealabil. Băieţii se pot consola şi cu o remarcă gen “Revino-ţi in fire, râd fetele de tine”. Poate din cauză că nu au prieteni, care să-i sune bocind pe la 3-4 noaptea, pentru că “uite, am fost la ăla acasă, şi dupa ce ne-am jucat, m-a lăsat în stradă singură, nu poţi să vii să mă iei?” Pentru că fetele văd în mulţi băieţi după câteva zile un înger salvator, o posibilă jumătate ideală. Pentru că la pubertate nu au scris jurnale, şi nu au carneţele cu mesaje de la al n-lea prieten, şi n-au umplut alte batiste cu lacrimi la vederea aceluiaşi personaj perfect din Twilight.

Un bărbat rar plânge. şi chestia asta e considerată o slăbiciune. Aş zice mai degrabă că tinde spre umanitate, echilavând cu o profundă descărcare. Însă glandele le avem toţi. Şi funcţionează după mişcarea planetei Marte, la mulţi. Revenind, trăirile de care băieţii nu “scapă” rămân anume cicatrici pe suflet, transformându-se în piedici şi lovituri aproape imparabile în drumul lor către fericirea afectivă. De aici pornind, mulţi “pedepsesc” fosta prietenă prin intermediul actualei, ajungând într-un final la un nivel în care rămân singuri, luptându-se cu efemere fantome ale trecutului, întâmplări pe care le numesc drame afective tragi-comice. Băieţii rămân de multe ori prinşi într-un univers paralel, undeva la graniţa dintre realitate şi imaginar. Concluzionând, viaţa nu se vede roz nici dacă ai ochelari 3D.

Consider că multe lucruri sunt săvârşite în mod evaziv. Unii oameni, deşi se iubesc, se despart. Sau există alţii care se despart crezând că iubirea nu mai există între ei. Dar după un timp, după un alt episod de vin sau bere alte persoane, revelaţia încearcă a-şi face loc printre nepăsarea confundată cu obişnuinţa. Însă după cum norocul nu e pentru toţi, situaţia asta poate fi mai expansibilă, şi nu toate lucrurile pot rămâne în urmă.

Pe de altă parte, îşi fac loc şi iubirile imposibile şi cele interzise prin definiţie. Bineînţeles, indicatorul “stop” îi intrigă pe mulţi, determinând emoţii mai puternice, adrenalina fiind la o cotă mare, elemente pasionale, că sunt foarte aşteptate, sau elemente dulci, deoarece întreaga situaţia e la graniţa dintre subconştient şi realitate. Te duc în al nouălea cer, fiecare întâlnire devenind un triumf, şi, precum în filme, vor deveni legende de povestit nepoţilor. Inflexiunile din glas devin tot mai evidente, însă aceste iubiri deseori sunt înfundate într-un zbucim surd, parând a fi menite să moară precum nişte bibelouri prăfuite dintr-un magazin la lichidarea stocului. Denotă acele trăiri sufleteşti pe care nu ţi le doreşte a le împărtăţi cu nimeni, şi nici nu le vrei privite de altcineva, nici măcar vorbite. Apar atunci când nu mai visezi pe alţii sau altele, ci doar pe doar pe dorul tău, culoarea ce iubeşte sufletul tău fiind culoarea ochilor acelei persoane. Crezi că va veni momentul ăla, când te vei convinge pe tine, când nu vei mai goni după argumente banale, când magazinul nu va mai fi unul efemer, ci va rămâne acolo indiferent de evoluţia pieţei. Când eşti conştient că îţi doreşti, şi vrei, dar vezi că nu se poate.

Aş putea spune că iubirea interzisă se confundă cu o variantă “light” a răului, deoarece este în mod cert “interzisă” de un lucru anume sau o persoană adiacentă. E greu. E greu să învingi, când nici măcar nu ştii împotriva cui sau câtora lupţi. Deşi, ca să câştigi, crezi că ai nevoie doar de un sfert de ceas…

O piesă de pe albumul Gorgone, din 2007, semnat Kazi Ploae. Perfectă pentru ora două dimineaţa.

De la simplul controlor de bilete din autobuz, si pana la cea mai inalta forma de realizare personala si profesionala, nu e decat un pas. Pentru ca toti ne “cultivam” in diferite medii, primind de cele mai multe ori informatii absurde. Cum zicea si teo de la Cafe Deko, “mergi la scoala si acolo te modeleaza in forma unui kkt. Ai diploma? Bravo, esti un kkt cu diploma”. Practic, toata viata alergam in cerc, si invatam raspunsuri la intrebarea “Ce faci daca..?”. Mereu, cronometrul se reseteaza. Fie ca e dimineata, fie ca e prima zi dintr-o luna, toate sunt inceputuri din inceputul restului vietii. Si alergam, contra cronometru, fie ca sa nu intarziem la un examen, la care oricum nu am invatat, fie ca sa vedem nota la altul, si vedem in jur oameni care zic “vai dar eu am luat prea putin”, dar de fapt, nici macar acel rezultat nu-l merita. Si zi de zi, acelasi peisaj monoton, cu oameni care merg dimineata la ora 7 la munca, care vin seara de la munca, cu fetite de liceu crezandu-se zeite. Zilele trec, oricum. Fie ca te implici, fie ca nu-ti pasa. Pentru ca viata trece inevitabil pe langa tine, pe langa mine, sau pe langa oricare.

Iubim, şi totuşi primim pe uşi în schimb regrete. Iubim, fără sentimente, întrebăm fără să punem întrebări, urcăm, dar totuşi n-avem scări. Facem scandal din senin, şi supunem toate femeile la rangul de curve perverse. La fete, le dăm sentimente dăm, mai ales când le-mbătăm. Paranoia. De fiecare dată când avem o relaţie mai lungă, neapărat, trebuie să apar un “Te iubesc”. Inevitabil. Şi de multe ori, a doua zi, aceeaşi chestie ţi-o vor spune alţii, şi alţii, şi alţii. Murim inconştienţi. Fără a şti cu ce viteză am avut la impact. Luăm doze de coca, în loc de a lua doze de Coca Cola. Milă e un cuvânt pe care nu mai vrem să-l cunoaştem. Ni se rupe când alţii în biserici se închină, mergem la biserică doar pentru anumite aprecieri. Multe vise, dorinţe şi speranţe se năruiesc într-o clipă. Prea multe planuri mi-am făcut, cu intenţia de a le respecta, dar chiar şi atunci, parcă tot nu mi-a ieşit perfect. Am aspiraţii ca şi alţii, dar mă împedic des. Şi, dacă n-aş şti unde vreau să ajung, chiar nu cred că ar mai avea ceva vreun sens.

Florile le putem găsi pretutindeni. Ne înconjoară oriunde ne-am afla. Ziceam cuiva cândva că unii le culeg păcălindu-se că acestea pot fi elixirul vieţii. Şi încă-mi menţin părerea. Din proprie experienţă aş zice că multe dintre ele te îmbie şi te amăgesc cu parfumul lor, astfel încât îţi cauzează o stare de demenţă, făcându-te să nu te mai comporţi raţional, să nu mai dai atenţie restului habitatului, ajungând într-un final să ai doar stări de regret. Florile aduc acea pată de culoare în viaţa ta, înfloresc atunci când nu te aştepţi, şi se ofilesc atunci când le oferi prea multă apă. Pentru că apa este acea substanţă care ne menţine în viaţă. Dintr-o floare ne naştem, tot cu o floare ajungem în faţa altarului, şi cu flori suntem conduşi către calea spre lumină. Florile sunt ca viaţa, ne ajută să ne facem bine. După cum sunt ca viaţa, sunt ca şi iubirea. Aşadar, trebuie să întreţii iubirea, altfel viaţa intră în starea de degradare. Există diferite anotimpuri în viaţa fiecăruia dintre noi, şi atunci când vine toamna, cu greu ne despartem de frumoasele flori, şi de-abia aşteptăm primăvara (care de multe ori nu mai vine) în speranţa că unele dintre ele vor înflori din nou. Florile sunt asociate cu frumuseţea, cu delicateţea, iar originalitatea şi acel ceva al fiecăreia dintre ele nu dispar decât odată cu ele. Şi de multe ori un buchet format din flori de alte nuanţe nu pot înlocui o singură floare destul de banală poate, poate cu un fluturaş pe ea. Pentru că toate însuşirile pe care natura i le atribuie acelei flori nu reprezintă altceva decât dorinţa sau mijloacele sofisticate prin care poţi obţine o petală din ea. Florile pot fi speciale, implicit unicate, sau pot fi găsite în buchet, flori care… arată a flori doar de la un kilometru distanţă. (Mama lor de fete)

Odată, în urmă cu mai mulţi ani, când eram şi eu tentat de diferite chestii, fiind împins poate şi de teribilism, şi nu ştiam cât de greu e să fii părinte şi să dai bani copiilor şi ei să-i dea pe ţigări (nu că acum aş fi părinte, dar parcă fumez mai împlinit când părinţii ştiu pe ce se duc banii) recurgeam la felurite procedee, pentru a nu-mi trăda nebunia. O chestie era că, după ce fumam, ne îmbălsămam mâinile cu frunze de brazi, alteori ne salva mirosul trucat dat de pastilele Orbit, sau înainte de actul în sine, ne credeam chinezi şi recurgeam la beţisoare. Când plecam de la şcoală, ascundeam ţigările pe undeva, mai departe de casă, însă mai mereu ne trăda tutunul din buzunare, atunci când mama lua hainele la spălat (nici nu-ţi imaginezi cât tutun se poate ascunde în buzunar). Personal, am fost prins o singură dată săvârşind acest mic act. Fusesem la un fast-food, şi după cum înăuntru nu se fuma, am ieşit afară la o ţigară. Eram între mai mulţi necunoscuţi, deci nu aveam de ce să-mi fac vreo grijă. Dar şi-a făcut tata, după ce a trecut pe acolo şi am rămas fără bani de buzunar vreo săptămână. Parcă începe să-mi fie dor de perioadele alea, de adrenalina aia, de care eram inundat când mergeam la vreo 100 metri de casă, iarna, ca să pot medita la o ţigară. Acum, m-am plictisit să stau cu pachetul de ţigări în mână, şi să mă uit nedumerit la cum dispar ţigările, una în stânga şi alta în dreapta, şi cum preţul le tot CREŞTE. Doar se ştie, nu ne-am născut în locul potrivit.

Fiecare are o serie de lucruri care îl enervează. Din această categorie, m-aş concentra doar pe 2 dintre ele, care poate se regăsesc între neplăcerile multora, respectiv arhicunoscutul BUZZ de pe messenger şi întrebarea repetată de zeci de ori pe zi, “Ce faci?”. Între aceste 2, se poate forma o corelaţie, din care de cele mai multe ori va rezulta o binecuvântare printre dinţi. Presupun că nu sunt singurul care era implicat într-o treabă ceva mai importantă, sau orice alta ocupaţie când deodată un cutremur cu ecou îşi face simţiţă prezenţa. Fiind implicat, nu dai atenţie, dar acesta este urmat de altele, şi altele, şi altele. Până când, gândidu-te că o fi vreo chestie importantă, o fi arzând ceva, întrebi: “CE-I???” Primeşti replica supremă: “Ce faci?”, sau pentru a fi pe înţelesul mai multor persoane, “cf?”. Bineînţeles, din acelaşi ciclu, “cum îţi permiţi să nu-mi răspunzi tu mie?!” mai fac parte şi cele 10 apeluri pe minut. Mergi pe stradă, te întâlneşti cu cineva, nici nu te opreşti de cele mai multe ori, şi auzi: “Ce faci?” Nu poţi să-i zici că mergi în bazar, doar nu dă bine la imagine. Aşadar, îi dai “singura” replică înteligentă “Bine, tu?!” Ajungi acasă, intri pe messenger, aceeaşi poveste. Primeşti un telefon, nici nu apuci să zici “Alo” sau “Da”, că auzi: “Ce faci?” “BINE bre, bine fac.” M-am săturat de clişee.