Blogu' lu' Florin

O piesă de pe albumul Gorgone, din 2007, semnat Kazi Ploae. Perfectă pentru ora două dimineaţa.

De la simplul controlor de bilete din autobuz, si pana la cea mai inalta forma de realizare personala si profesionala, nu e decat un pas. Pentru ca toti ne “cultivam” in diferite medii, primind de cele mai multe ori informatii absurde. Cum zicea si teo de la Cafe Deko, “mergi la scoala si acolo te modeleaza in forma unui kkt. Ai diploma? Bravo, esti un kkt cu diploma”. Practic, toata viata alergam in cerc, si invatam raspunsuri la intrebarea “Ce faci daca..?”. Mereu, cronometrul se reseteaza. Fie ca e dimineata, fie ca e prima zi dintr-o luna, toate sunt inceputuri din inceputul restului vietii. Si alergam, contra cronometru, fie ca sa nu intarziem la un examen, la care oricum nu am invatat, fie ca sa vedem nota la altul, si vedem in jur oameni care zic “vai dar eu am luat prea putin”, dar de fapt, nici macar acel rezultat nu-l merita. Si zi de zi, acelasi peisaj monoton, cu oameni care merg dimineata la ora 7 la munca, care vin seara de la munca, cu fetite de liceu crezandu-se zeite. Zilele trec, oricum. Fie ca te implici, fie ca nu-ti pasa. Pentru ca viata trece inevitabil pe langa tine, pe langa mine, sau pe langa oricare.

Iubim, şi totuşi primim pe uşi în schimb regrete. Iubim, fără sentimente, întrebăm fără să punem întrebări, urcăm, dar totuşi n-avem scări. Facem scandal din senin, şi supunem toate femeile la rangul de curve perverse. La fete, le dăm sentimente dăm, mai ales când le-mbătăm. Paranoia. De fiecare dată când avem o relaţie mai lungă, neapărat, trebuie să apar un “Te iubesc”. Inevitabil. Şi de multe ori, a doua zi, aceeaşi chestie ţi-o vor spune alţii, şi alţii, şi alţii. Murim inconştienţi. Fără a şti cu ce viteză am avut la impact. Luăm doze de coca, în loc de a lua doze de Coca Cola. Milă e un cuvânt pe care nu mai vrem să-l cunoaştem. Ni se rupe când alţii în biserici se închină, mergem la biserică doar pentru anumite aprecieri. Multe vise, dorinţe şi speranţe se năruiesc într-o clipă. Prea multe planuri mi-am făcut, cu intenţia de a le respecta, dar chiar şi atunci, parcă tot nu mi-a ieşit perfect. Am aspiraţii ca şi alţii, dar mă împedic des. Şi, dacă n-aş şti unde vreau să ajung, chiar nu cred că ar mai avea ceva vreun sens.

Florile le putem găsi pretutindeni. Ne înconjoară oriunde ne-am afla. Ziceam cuiva cândva că unii le culeg păcălindu-se că acestea pot fi elixirul vieţii. Şi încă-mi menţin părerea. Din proprie experienţă aş zice că multe dintre ele te îmbie şi te amăgesc cu parfumul lor, astfel încât îţi cauzează o stare de demenţă, făcându-te să nu te mai comporţi raţional, să nu mai dai atenţie restului habitatului, ajungând într-un final să ai doar stări de regret. Florile aduc acea pată de culoare în viaţa ta, înfloresc atunci când nu te aştepţi, şi se ofilesc atunci când le oferi prea multă apă. Pentru că apa este acea substanţă care ne menţine în viaţă. Dintr-o floare ne naştem, tot cu o floare ajungem în faţa altarului, şi cu flori suntem conduşi către calea spre lumină. Florile sunt ca viaţa, ne ajută să ne facem bine. După cum sunt ca viaţa, sunt ca şi iubirea. Aşadar, trebuie să întreţii iubirea, altfel viaţa intră în starea de degradare. Există diferite anotimpuri în viaţa fiecăruia dintre noi, şi atunci când vine toamna, cu greu ne despartem de frumoasele flori, şi de-abia aşteptăm primăvara (care de multe ori nu mai vine) în speranţa că unele dintre ele vor înflori din nou. Florile sunt asociate cu frumuseţea, cu delicateţea, iar originalitatea şi acel ceva al fiecăreia dintre ele nu dispar decât odată cu ele. Şi de multe ori un buchet format din flori de alte nuanţe nu pot înlocui o singură floare destul de banală poate, poate cu un fluturaş pe ea. Pentru că toate însuşirile pe care natura i le atribuie acelei flori nu reprezintă altceva decât dorinţa sau mijloacele sofisticate prin care poţi obţine o petală din ea. Florile pot fi speciale, implicit unicate, sau pot fi găsite în buchet, flori care… arată a flori doar de la un kilometru distanţă. (Mama lor de fete)

Odată, în urmă cu mai mulţi ani, când eram şi eu tentat de diferite chestii, fiind împins poate şi de teribilism, şi nu ştiam cât de greu e să fii părinte şi să dai bani copiilor şi ei să-i dea pe ţigări (nu că acum aş fi părinte, dar parcă fumez mai împlinit când părinţii ştiu pe ce se duc banii) recurgeam la felurite procedee, pentru a nu-mi trăda nebunia. O chestie era că, după ce fumam, ne îmbălsămam mâinile cu frunze de brazi, alteori ne salva mirosul trucat dat de pastilele Orbit, sau înainte de actul în sine, ne credeam chinezi şi recurgeam la beţisoare. Când plecam de la şcoală, ascundeam ţigările pe undeva, mai departe de casă, însă mai mereu ne trăda tutunul din buzunare, atunci când mama lua hainele la spălat (nici nu-ţi imaginezi cât tutun se poate ascunde în buzunar). Personal, am fost prins o singură dată săvârşind acest mic act. Fusesem la un fast-food, şi după cum înăuntru nu se fuma, am ieşit afară la o ţigară. Eram între mai mulţi necunoscuţi, deci nu aveam de ce să-mi fac vreo grijă. Dar şi-a făcut tata, după ce a trecut pe acolo şi am rămas fără bani de buzunar vreo săptămână. Parcă începe să-mi fie dor de perioadele alea, de adrenalina aia, de care eram inundat când mergeam la vreo 100 metri de casă, iarna, ca să pot medita la o ţigară. Acum, m-am plictisit să stau cu pachetul de ţigări în mână, şi să mă uit nedumerit la cum dispar ţigările, una în stânga şi alta în dreapta, şi cum preţul le tot CREŞTE. Doar se ştie, nu ne-am născut în locul potrivit.

Fiecare are o serie de lucruri care îl enervează. Din această categorie, m-aş concentra doar pe 2 dintre ele, care poate se regăsesc între neplăcerile multora, respectiv arhicunoscutul BUZZ de pe messenger şi întrebarea repetată de zeci de ori pe zi, “Ce faci?”. Între aceste 2, se poate forma o corelaţie, din care de cele mai multe ori va rezulta o binecuvântare printre dinţi. Presupun că nu sunt singurul care era implicat într-o treabă ceva mai importantă, sau orice alta ocupaţie când deodată un cutremur cu ecou îşi face simţiţă prezenţa. Fiind implicat, nu dai atenţie, dar acesta este urmat de altele, şi altele, şi altele. Până când, gândidu-te că o fi vreo chestie importantă, o fi arzând ceva, întrebi: “CE-I???” Primeşti replica supremă: “Ce faci?”, sau pentru a fi pe înţelesul mai multor persoane, “cf?”. Bineînţeles, din acelaşi ciclu, “cum îţi permiţi să nu-mi răspunzi tu mie?!” mai fac parte şi cele 10 apeluri pe minut. Mergi pe stradă, te întâlneşti cu cineva, nici nu te opreşti de cele mai multe ori, şi auzi: “Ce faci?” Nu poţi să-i zici că mergi în bazar, doar nu dă bine la imagine. Aşadar, îi dai “singura” replică înteligentă “Bine, tu?!” Ajungi acasă, intri pe messenger, aceeaşi poveste. Primeşti un telefon, nici nu apuci să zici “Alo” sau “Da”, că auzi: “Ce faci?” “BINE bre, bine fac.” M-am săturat de clişee.

in filmul vietzii mele,
eu sunt actorul principal,
si printre atatea marionete,
ma zbat sa ajung la mal

in tzarm indepartat,
un mal aflat in ceatza,
necaz ce nu mai trece,
o urma de sperantza

aflindu-ma-n deriva,
de valurile vietzii,
napastuiesc ushor frumosul tineretzii
ca un actor ce joaca mereu acelasi rol,
trezindu-ma la viatza, un simplu muritor

un muritor de rand, cu vesnica-i pasiune,
ce am trait usor plutind pe aceasta lume
napasuita-mi este soarta, in neadanc destin, viitorul sumbru-n marele infim,
povestea vietzii mele-n pelicula de film.

by Ilie.

Suntem oameni? Conducem maşini cu mulţi cai putere, avem telefoane ultraperformante şi mereu idle pe mess.

Precum o pisică care se joacă cu un ghem, ne încurcăm în propriile alegeri şi tindem să refuzăm adevăruri clar definite, şi nu mai facem diferenţa dintre bine şi rău. Citim reviste şi ne regăsim în personajele din filmele pe care le vizionăm, preferabil în varianta 1080p.

Ne pierdem timpul în facultate, în balcon, fumând, sau vorbind la telefon. Nu mai luăm micul dejun, iar la prânz ne cumpărăm 2-3 covrigi, doar e post. Ne dorim weekend-uri pentru a ne odihni, dar le terminăm mai obosiţi decât am început. Deseori, diferenţa dintre toate acestea este doar una aparentă.

Plecăm în vacanţe, doar muncim 53 săptămâni pe an pentru 1 de vacanţă. Facem poze, retina ne este deja plină de pancartele electorale prezente din metru în metru pe fiecare stradă. Uităm. Uităm că ar trebui să fim toţi egali şi ajungem să ne scoatem ochii pe motive puerile. Şi să ne dăm ignore.

Rezumăm discuţiile cu familia la chestii elementare de genul hrană şi somn. Viaţa ne este un simplu carousel. Dar…

Mă voi bucura să-mi beau o cafea, dimineaţa, cu prietena mea. Să mă joc cu pisica, să le spun poveşti celor mai mici. Sper să nu ajung să port câteva ceasuri la mână. Şi zic asta nu din cauză că aşa va fi noul trend, ci din cauză că voi fi într-o criză de timp. Dimineaţa ceasul va suna tot mai devreme. Şi un eventual copil va trebui dus la şcoală.

Mesajele trimise vor consta în urări, cu ocaziile aniversare sau şedinţele importante. Când un mesaj e important. Şi nu va mai fi cel de acum, “În 10 minute ajung în faţă la facultate”, ci va consta în prevenirea uitării copilului la şcoală. Eventual, să cumpăr şi pâine de pe magazinul de jos.

Să fie ăsta viitorul meu?

Nu am nevoie de sute de prieteni, ci de câţiva apropiaţi. Nu vreau poze, vreau doar momente de care să-mi aduc aminte. Nu vreau pomeniri după moarte, ci nepoţi cu ochii verzi, ca şi ai mei. Vreau amintiri şi sentimente frumoase…

Orice viitoare actiune gandul la consecinte o poate ucide
Placerile inimii si ale mintii devin substante acide
Intr-o fractiune se stinge focul, seaca marea find in barca

Ramane doar intrebarea: “cum ar fi fost daca…”?

In trecut, copii, fiinte pure
printre mii de propozitii mature
cautam cuvinte ce nu le rostim
ca riscam sa rosim
alegem sa ne limitam la discutii banale
publicand orice gand, mai putin pareri personale
primul pahar de vin, prima bere
nu unicul fum si nici ultima cadere
incet decent se ingroasa gluma
incert, gresesc dar si iert, iar facand la tot suma
rezulta scurt si rece
timpul trece.

a trecut, s-au schimbat lucruri
deja nu mai cerem unu’ si doua paie,
acum nici un pai si doua sucuri
dupa primul sarut
discut cu amici si deduc ca sunt absurd
transpir cand aud numele tau, e de rau,
iar la barfe parca is surd…

persoana oarba o perioada
remuscarile nu au incetat sa ma roada
nu mai era la fel piesa de teatru
asteptam viceversa dar orice cadru
aceasi imagine la orice metru
devenea o cursa contra cronometru
dezamagit decid sa devin rigid
sa uit trecutu, vazand viitorul in vid
decad cu drag la metoda clasica
alcol, tigari si muzica
va sa zica incerc
dar deduc ca merg incet in cerc
gresesc, nu ma iert ca nu da rezultate
gandesc la alte metode, dezbateri si o oarecare alta alba noapte
incep sa simt ca as avea franghie la gat
intep auditiv, nesimtit, ati inteles,
ripostez prin comportament urat
atent sa imi joc bine rolul, dar nu stiu cum
trosc, brusc cad de pe podium
un alt preludiu…

N-am mai scris de ceva timp pe blog. Poate din cauză că nu am mai fost atât de pierdut printre pixeli şi taste ca înainte de a începe facultatea, implicit acum având mai puţin timp liber. Mi-am zis că urmează un nou început. O altă motivare, un bagaj mai consistent de cunoştinţe, o mulţime de elemente asimilate, nicidecum lecturate, sau încadrate în banal. Şi în mare parte aşa şi este, cel puţin la momentul în care scriu acest articol. Aş putea zice că deja mi-am întipărit pe retină imaginea sălii de curs, cu acel aer închis, şi lumina proastă. Iar această imagine am corelat-o cu studenţii care sunt ca nişte figuri care-mi trezesc unele amintiri, nascându-mi sentimente de care aş putea spune că până acum doar citisem. Îmi provoacă aşa un sentiment toată aventura asta nouă, de parcă aş fi la graniţa dintre material şi non-material. Ceva gen luminiţa de la capătul tunelului. Şi ştiu, sunt ceea ce gândesc. M-am trezit într-o altă lume, iar avantajul e că am voie să şi deschid ochii, şi să observ şi alte vise, nu doar cele ale mele. Şi partea cea mai frumoasă e că visele pot fi spectaculos de frumoase.

P.S. N-am ajuns la balamuc, dar am ajuns să postez iar pe blog. Superbă piesa aia! (te ştii tu ).